Într-o lume în care culorile strălucesc peste tot, undeva, într-un regat ascuns, lumina nu pătrunde. Totul este controlat și transpus în umbre, iar oamenii sunt învățați treptat să renunțe la ceea ce credeau că este adevărat. Nu prin forță, ci prin frică, repetiție și promisiunea unei ordini aparent sigure, li se inoculează ideea că a nu vedea este mai bine decât a simți.
Orbirea devine un instrument al puterii, iar lipsa de culoare sau de gândire, o formă de virtute. Oamenii ajung să creadă că aleg singuri să nu mai vadă, fără să realizeze că li se ascunde cunoașterea. Prostia nu este pedepsită, ci cultivată, până când devine o stare comodă și acceptată.
Spectacolul vorbește despre manipulare, frică și conformism, dar și despre curajul de a rămâne autentic și viu în fața uniformizării. Este o poveste despre cum, chiar și în cea mai întunecată lume, nuanțele personale găsesc mereu drumul către lumină și binele învinge.